Sunt momente ale saptamanii mele la care nu as renunta deloc, pentru care ma dau oricand de trei ori peste cap si sa calc pe orice program ce vine peste mine in ultima clipa. Cateva ore in care reusesc sa imi storc acest creier imbibat de nelinisti si sa vin cu idei cat sa le numar pe degetele de la o mana - idei care imi pastreaza sufletul zvelt si viata de zi cu zi in echilibru.
Interviul despre diferenta dintre scoala romaneasca si scoala americana a transpirat nostalgie, dar si o mare frustrare de care nu mi-am dat seama pana acum cateva seri: mi-e dor de oameni-model.
Imbina astea cu ceva mesaje cu iz de rezistenta si va rezulta acest post.
Aveti in fata un post despre frica mea de mediocritate, despre faptul ca imi doresc sa fac parte din "elita", insa ceea ce denumim noi elita in Vest ar fi considerat "normal". De asta sunt convinsa.
Nu imi doresc un titlu gratuit (you've got to admit ca suna bine cuvantul "elita") - imi asum ocazionala lene sau management prost al timpului. Ma ingrozesc insa cand imi dau seama ca si cu lucrul facut pe jumatate sunt in top 5. O fi un talent cu care m-am nascut? Ma indoiesc. Urmeaza traseul logic: imi jur in barba ca data viitoare voi fi mai atenta, voi incepe mai devreme, voi citi mai multa teorie, voi aloca mai mult timp detaliilor.. etc, etc, etc
Ma simt vinovata pentru faptul ca mi-a iesit cat de cat si pentru faptul ca sunt felicitata. Gura mi se umple de amar, ochii de lacrimi - ma enervez pe mine insami. Si pe oamenii din jur ca nu sunt suficient de perfectionisti. Ma oftic ca nu primesc feedback-ul sincer, sfatul care sa imi dea increderea ca data viitoare va iesi chiar "tzais".
Sunt genul de om care trebuie educat prin exemple, prin modele, prin "walk the talk" (luv u, Luminita Oprea), prin pasiune. Ori noua tocmai asta ne lipseste - si asta caut eu online. Oameni care scriu despre ceea ce fac BINE, oameni de la care as vrea sa invat: sa scriu (Cristi Lupsa), sa fac PR (Eliza Rogalski), sa gatesc, sa pictez (Georgiana Vlahbei si k i t t e n), sa ma uit la filme&citesc (Georgiana Ilie, pe vremuri), sa ma dau cu bicicleta (George Hari Popescu). Oameni care sa imi trezeasca nevoi pe care nu le banuiam, nevoi de frumos, de sport, de outdoor, de spiritualitate, de nutritie.
Revin, asadar, cu rugamintea mea spre tara asta a noastra: scrieti, iesiti la teatru, povestiti, lamuriti, creati nevoi, puneti probleme, plangeti-va de starea natiunii, cantati sub dus, comentati, comunicati, invatati, faceti voluntariat, plantati copaci, dansati.. just make me a better woman, damn it!
Hihii, ma regasesc complet in postul tau. La mine frica asta a dus uneori la depresii sumbre
RăspundețiȘtergere:( Nevoile pt. mine exista, doar nu stiam pe care sa ma concentrez, si nu ma concentram pe niciuna:)Pana am invatat ca nu ma imbogateste cu nimic lucrul asta. Lung proces, dar va da roade..stiu sigur:)