Sunt o nostalgica din fire, deci sunt convinsa ca vom gasi ceva subiecte de mult apuse pe care sa le reluam de acolo de unde le-am abandonat acum un an. Si totusi traiesc cu spaima momentelor de tacere. Ca am fost inlocuita, asta e clar - confidentele pe Facebook sunt mai greu de digerat. Insa daca am ajuns in punctul ala in care nu mai avem ce sa ne spunem?
Vedeam asta cand cresteam - imi povestea mama despre prietene cu care nu a tinut legatura, dand un pic vina pe firea ei rece. Eu insa nu sunt rece, imi ziceam, aproape urland. Eu n-o sa o pierd niciodata pe Iulia. Cream mental scheme elaborate despre cum as putea sa imi pierd cea mai buna prietena. Si ajungeam la aceeasi concluzie: no matter what, no matter how far, no matter..
Abia astept sa o revad si sa dau copilului din mine dreptate, din nou.
PS: Poate suna ciudat titlul, insa sunt convinsa va fiecare dintre voi are o astfel de prietena. A mea isi face doctoratul in NYC si nu cred ca o sa mai traim vreodata in acelasi loc.
